Psihologia socială a arătat în mod repetat că oamenii nu își formează judecățile și comportamentele în vid. Ceea ce considerăm normal, legitim sau de necontestat este influențat de contextul social în care ne aflăm. Experimentele lui Solomon Asch au demonstrat forța conformismului, iar cele ale lui Stanley Milgram, printr-un mecanism diferit, forța autorității. Conformismul și obediența nu sunt același lucru, dar se pot susține reciproc: autoritatea stabilește cadrul, iar grupul îl confirmă și îl reproduce.

Organizațiile reunesc exact aceste mecanisme, ca intr-un laborator social. Ele nu conțin doar reguli formale, ci și ierarhii, sistem de recompense și sancțiuni, valori și norme implicite. O regulă spune ce anume este permis sau interzis. Însă o normă socială transmite ce este acceptabil în practică.

În timp, ceea ce este repetat devine familiar, iar ceea ce este familiar poate ajunge să pară normal. Diane Vaughan a numit un astfel de proces normalizarea devianței: o abatere tolerată devine treptat mai puțin surprinzătoare, apoi obișnuită și, în cele din urmă, poate ajunge să fie tratată ca un mod normal de funcționare. Din acel moment, norma nu mai circulă doar de sus în jos, prin ordine. Circulă și orizontal, între membrii grupului. Așa se face aici, peste tot este la fel/ mai rău, nu are rost să te pui rău cu șefii, trebuie să te adaptezi la sistem - toate astea par formule descriptive, dar funcționează adesea normativ. Ele nu îți rată doar cum este sistemul, ci și cum ar trebui să te comporți în interiorul lui. Practic, crează normalul.

Și aici aș vrea să atrag atenția asupra a doi termeni adaptare și legitimare. De multe ori, funcționează împreună. Faptul că oamenii au învățat să supraviețuiască într-un anumit sistem, nu demonstrează că sistemul este corect. Demonstrează doar că au învățat regulile lui și, într-un fel sau altul, au evaluat costurile nerespectării lor. Așa se fac lucrurile aici, poate fi o observație sociologică perfect corectă și, în același timp, un argument moral nul. Astfel, apare și problema filosofică. Din ceea ce este, nu rezultă, prin simpla lui existență, ceea ce ar trebui să fie! Hume a formulat celebra distincție dintre fapt și normă cu mult înainte ca psihologia socială să înceapă să studieze mecanismele conformării. Cu cât oamenii se adaptează mai bine la o normă, cu atât norma poate deveni mai puțin vizibilă ca normă ;i mult mai vizibilă ca realitate. Ceea ce este perceput ca disciplină, este internalizat, iar autoritatea nu mai trebuie să intervină permanent, pentru că membrii grupului au învățat să anticipeze reacția celorlalți. Uneori se corectează singuri, alteori se corectează reciproc. Si iată cum o parte din control poate fi transferată către membrii organizației. Autoritatea nu mai trebuie să sancționeze fiecare abatere, pentru că a reușit să o descurajeze.

Vedeți paradoxul? Apare un infinite loop: dacă adaptarea devine criteriul după care judecăm legitimitatea unei norme, ajungem să considerăm norma corectă tocmai pentru că oamenii s-au adaptat la ea. Însă capacitatea de adaptare nu este un criteriu al dreptății. Oamenii se pot adapta la discriminare, la practici umilitoare sau la reguli absurde. Uneori pentru că nu au alternativă, alteori pentru că prețul rezistenței este prea mare. Iar uneori, după suficient timp, ceea ce inițial părea intolerabil devine pur și simplu familiar ;i apoi NORMAL.